George Enescu

În fața orchestrei, ca dirijor, dădea drumul altor puteri care-l însuflețeau. Intra pe scenă discret, se strecura printre membrii orchestrei care-l adorau, ca printre niște prieteni (lucrase cu mulți dintre ei în ansambluri de muzică de cameră). Pe podium, n-a avut niciodată partitură. A dirijat totul din memoria aceea fabuloasă. Saluta publicul cu o înclinare prietenoasă a capului în ciuda tracului care-l chinuia veșnic și se întorcea spre orchestră. Atunci, devenea alt om. Intra în lumea în care era stăpân. Adus de spate (și, cu anii, din ce în ce mai aplecat), privea cu un zâmbet orchestra și ridica, fără grabă și fără ostentație, mâinile. În clipa aceea muzicienii erau ca electrizați, intrau ca într-o transă.

Lucian Blaga

Problema situării satului românesc în raport cu istoria l-a preocupat îndelung pe Blaga, mai cu seamă în scopul deliberat al stabilirii unui tip de cultură și al delimitării ideii de „sat” ca atare. (…)

 

Convingerile teoretice ale gânditorului trăitor de mit s-au adân­cit pe măsura trecerii timpului și construcția pe care a edi­ficat-o în jurul satului ca „fenomen originar” rămâne dincolo de orice tentativă a unor momente ostile de istorie, de a o demola. Nucleul radiant de viață și cultură pe care Blaga l-a înălțat în zarea filosofiei culturii dăinuie, mitul satului adăugându-se celuilalt mit, al pădurii, trăit, și el, de Eminescu.

Dumitru Stăniloae

Părintele întrupa în ființa sa nu numai pe preotul mirean care-și iubea familia cu o nespusă duioșie, nu numai pe profesorul atât de dăruit ucenicilor săi, nu numai pe savantul de enormă erudiție. Toată viața Sfinției Sale s-a desfășurat într-o stringență trupească, morală și duhovnicească, pe care aș socoti-o a fi împlinit o cerință, spusă odată cu smerenie și simplitate de unul din acei faimoși avva (Părinți) din Pateric. La întrebarea „Ce este monahul?”, acest avva a răspuns: „Monahul este cel care își face sieși silă în toate privințele”. Ni se pare că vorba aceasta, atât de adâncă și plurivalentă în simplitatea ei concisă, cuprinde tot ceea ce constituia umanismul creștin, ascetic și monahicesc, trăit de Părintele Stăniloae. Adică cel care înseamnă a-ți constrânge viața fizică, intelectuală și morală în lumina și în slujba credinței celei adevărate întru Hristos.

Tudor Vianu

Dragostea pentru om a fost pârghia puternică a menținerii lui Tudor Vianu într-o neîntreruptă contemporaneitate cu vremea sa. Cel care, în 1934, în prefața la Idealul clasic al omului, închina un gând „unității și integrității omului, demnității și nobleței lui”, a trăit întotdeauna conform opiniilor sale despre om și a dăruit ființei umane toată atenția și tot interesul său, a pus de fapt în slujba oamenilor puterea lui de gândire și de simțire. De aci, din fântâna aceasta nesecată și-a tras sevele democratismul lui Tudor Vianu, parte alcătuitoare a ființei sale, neînvățată, nefăcută și lipsită de orice ostentație.