30/05/2024

Conferința „De la icoană la tabloul religios. O incursiune în fundamentele umanismului creștin”



În 24 mai 2024, la Centrul Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul”, Mănăstirea Putna, eseistul Sever Voinescu a susținut conferința cu titlul „De la icoană la tabloul religios. O incursiune în fundamentele umanismului creștin”, la invitația Fundației „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”.


Sever Voinescu a alcătuit circular această comunicare, deschizând-o și încheind-o cu ideea că, sub ochii noștri, se naște un nou tip uman. Ca să înțelegem acest „om recent” (Horia Roman Patapievici), autorul conferinței a propus o privire în trecut, coborând spre secolele XIV-XVI.


Pornind de la volumul „Renașterea, umanismul și destinul artelor” al acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în care autoarea afirmă că „umanismul creștin renascentist este cea mai înaltă formă de umanism”, Sever Voinescu a constatat că, ulterior, toate formele de umanism au început să se îndepărteze de Dumnezeu: „Dacă veacul al XX-lea era indiferent la Dumnezeu, cel în care trăim noi, secolul XXI, se opune fățiș lui Dumnezeu.” În acest context al omului nou, depărtat de Dumnezeu și dominat de imagine, „este necesar să regăsim formulele umaniste corecte, sănătoase, și, în sens paulin, folositoare, ca să vedem de unde am început să rătăcim calea.”

 

Conferința lui Sever Voinescu a adus argumente peremptorii spre a amenda câteva idei greșite ale zilelor noastre.

 

Prima idee greșită se referă la faptul că Renașterea este considerată o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Sever Voinescu subliniază că, în acea perioadă, nu a fost o criză a creștinismului în general, nu o criză de credință, ci una instituțională a Bisericii apusene.

 

În perioada dintre secolele al XIV-lea – al XVI-lea s-au afirmat multe genii într-un spațiu relativ redus, în mod special la Florența. Sever Voinescu a pus în relief geniul lui Pico della Mirandola și obsesia regăsirii totalității, în cartea lui „Despre demnitatea omului” (1468), o carte care ascunde ceva misterios și care este un adevărat manifest al Renașterii.


În spațiul răsăritean, Sever Voinescu trimite la Sf. Grigorie Palamas, în viziunea căruia omul ocupă un loc central în creația lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu așteaptă de la el ceea ce nu așteaptă de la celelalte creaturi: dedicare, dragoste și grijă duhovnicească.

 

Mutația antropologică renascentistă aducea și ea un om nou, pentru care se instaura văzul ca instrument al admirației. Ceea ce vedea omul renascentist era mai important decât Cuvântul. Prima consecință a acestei mutații a fost că pictura a devenit arta originală. Pictura, una cosa mentale cum îi spunea Leonardo da Vinci, devine poezie mută, „înalță până la Dumnezeu” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). Omul nou, dominat de imagine, se remarcă în mod deosebit la Academia de artă și desen a Florenței (secolul al XV-lea), provenită din Confreria pictorilor, înființată ca breaslă în secolul al XIV-lea. Pictura Renașterii are subiecte creștine sau mitologice, ultimele „citite” tot în cheie creștină.

A doua idee greșită este aceea că tabloul religios reprezintă o creație târzie a Renașterii. Sever Voinescu a desființat această idee, focalizând raportul între icoană și tabloul religios, raport pe care l-a ilustrat prin tema Răstignirii în arta icoanei și a tabloului religios.

 

Tabloul religios nu are funcție ritualică, și nici consacrare. Diferența între el și icoană se poate exprima simplu: „Dacă-ți vine să te închini, e icoană, dacă nu-ți vine, nu e icoană.”

 

Ce înseamnă că-ți vine să te-nchini? Înseamnă că vezi prin icoană, dincolo de ea, ceva. Vezi o realitate. Icoana te duce la rugăciune, rugăciunea este împlinirea ei. Icoana nu e imagine, ea se împlinește prin cuvânt, prin rugăciune, prin oralitate. Icoana e chipul care te trimite la Protochip, adică e chipul Sfântului care te trimite direct la Sfânt. Icoana duce cuvântul credinciosului spre cer, dă senzația depărtării, a unei stranietăți care, paradoxal, este foarte apropiată. Sorin Dumitrescu vorbea despre „proximitatea îndepărtată a chipului iconografic”. Icoanele nu se schimbă după mode, ci după dinamica ideilor teologice. Icoana se testează prin contactul cu credinciosul.

 

Tabloul religios este o operă care se închide în ea însăși, a accentuat Sever Voinescu. „E atât de bine făcut, încât totul e închis acolo.” „Icoana te implică, iar tabloul religios se explică... Dimensiunea în icoană este dată de ochiul lăuntric, dimensiunea în tabloul religios e dată de ochiul exterior.”

 

Sever Voinescu a amintit cuvintele edificatoare ale lui André Scrima: „Icoana oferă originarul, iar tabloul originalul.” „Icoana te așază blând în genunchi”, a formulat deosebit de frumos Sever Voinescu. Ea nu respectă nicio regulă a picturii.

Astăzi, tabloul și icoana sunt tratate la fel. Părinții sau bunicii noștri discerneau între frumosul din tablou și frumosul din icoană, pentru că frumusețea icoanei vine din altă lume și se referă la lumea noastră în sensul mântuirii ei.


A treia idee greșită pe care Sever Voinescu a demontat-o a fost aceea că Renașterea nu marchează nașterea tabloului religios, ci preferința consumatorului de imagine pentru tabloul religios în raport cu icoana.


Ce s-a schimbat atunci nu este apariția tabloului religios, care a existat dintotdeauna ca ilustrație pentru cartea de cult. În Renaștere, oamenii încep să pună în concurență icoana cu tabloul și încep să prefere tabloul religios.

 

Sever Voinescu ilustrează ideea prin arta lui Cimabue și Giotto. „Giotto spune: «Uite ce a pățit Dumnezeu pentru noi!», Cimabue spune: «Uite ce ne oferă Dumnezeu de pe cruce!», Se oferă.”


Autorul conferinței amintește, apoi, de Giorgio Vasari și de afirmația lui că pictura renascentistă este o reacție de tip estetic la cea bizantină. Renașterea preia Bizanțul, dar în dinamica rupturii de scolastică.

 

Pentru etapa de autonomizare a tabloului Sever Voinescu trimite la Fra Angelico, călugărul dominican deosebit de credincios, la care Răstignirea este o punere în scenă. Omul Renașterii vede spațiul și ceva în sufletul lui se schimbă, adică devine curios și capătă încredere. Autorul renascentist al tabloului se gândește la privitor și are ideea de perspectivă, în timp ce, referitor la icoană, „tu te duci după ea, tu te plasezi în relație cu ea.” Tabloul vrea să te surprindă, să te impresioneze prin emoție, icoana – prin admirația care vine din revelație.

 

A patra idee greșită amendată de Sever Voinescu este aceea că tabloul religios reprezintă o icoană căzută. Așezarea lor în concurență este o greșeală. Ambele răspund unor nevoi specifice, dar diferite. Mutația care se produce cu preferința pentru tablou este de ordin omenesc. După Renaștere, abundența vizuală a ajuns să ucidă imaginea.

 

Astăzi – a încheiat simetric prelegerea Sever Voinescu –, din pricina atâtor imagini, am ajuns orbi. Noul tip uman este suprasaturat de imagini.