Ion Creangă

Colecția Zoe Dumitrescu-Bușulenga

Ion Creangă

Autor:
Zoe Dumitrescu-Bușulenga

Introducere de Iulian Costache

Editura Nicodim Caligraful
Mănăstirea Putna, 2017

Prima carte publicată de distinsa profesoară, în 1963, studiul monografic dedicat autorului humuleștean, apare acum în ediție definitivă. Această formă este cea pe care autoarea i-a dat-o spre sfârșitul vieții, în anul 2000, când, la Văratec, s-a aplecat din nou asupra studiilor dedicate lui Eminescu și Creangă.

„Gestul întoarcerii cărturarului, la final de carieră, la tema debutului atesta, o dată în plus, poziția privilegiată pe care Zoe Dumitrescu-Bușulenga a rezervat-o operei lui Ion Creangă în cadrul imaginarului cultural românesc, iar pe de altă parte, din perspectiva debutului, se reconfirma faptul că proiectul Creangă fusese gândit, încă de la început, în diptic cu proiectul Eminescu, din moment ce volumului Ion Creangă, din 1963, avea să i se adauge, în același an, monografia Mihai Eminescu. Așadar, importanța lui Creangă în contextul exegezelor lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga nu derivă atât din recurența sau amploarea acordată subiectului, cât din participarea de substanță a acestuia – fie și recesiv marcată – la un proiect de viziune: dipticul Eminescu – Creangă, care prefigurează spațiul de intersecție a liniilor unei arhitecturi ce suportă cupola unei constelații de valori.” (Iulian Costache, Introducere)

Descarcă PDF

EXTRASE

din carte

Receptarea operei lui Creangă

Opera lui Creangă este una din cele mai dificile din câte cunoaște literatura română. Afirmația aceasta poate părea cel puțin ciudată la început nespecialiștilor, pentru că, în mod paradoxal, Creangă este autorul cel mai cunoscut, cel mai familiar la noi încă din anii copilăriei fiecărui cititor. Dar tocmai fiindcă Punguța cu doi bani sau Capra cu trei iezi și Amintirile (partea a II-a mai cu seamă) întovărășesc anii primelor lecturi, cititorii rămân cu imaginea unor povești încântătoare, în care nu mai pot discerne mijloacele marii arte.

Amintirile

Amintirile se datoresc, probabil, tot vreunui îndepărtat imbold eminescian. Nu se poate ca, în plimbările acelea de pomină prin mahalalele Iașilor, Creangă, obsedat cum era de Humuleștii lui, să nu-i fi vorbit lui Eminescu de tărâmul paradisiac al copilăriei, peste care se așternuseră, și mai groase, straturile de „verni” ale depărtării, dându-i o culoare mai strălucită. Iar Eminescu, la rându-i, nu se poate să nu-l fi îndemnat, cu același entuziasm ca pentru povești, să fixeze mereu împrospătatele imagini vechi pe hârtie.

Izvoarele râsului în opera lui Creangă

De la un capăt la altul, cu foarte mici excepții, opera lui Creangă e un hohot de râs. Nu râsul cu gust amar al lui Caragiale sau Gogol, ci râsul tonic al țăranului cu concepție optimistă de viață, pe care toată tradiția înțelepciunii populare l-a învățat că forțele răului vor fi întotdeauna înfrânte, până la sfârșit. Povestitorul popular știe dinainte că întunericul va fi covârșit de lumină. Și, cunoscând acest adevăr, el nu acordă valoare reală străduințelor forțelor negative care doresc să-l oprime pe om, să-l învingă.

Locul lui Creangă în literatura română

Creangă nu este un simplu povestitor popular, ci un creator de artă originală. Personalitatea lui artistică a fost, în primul rând, atât de puternică, încât a dat naștere unui stil cu o pecete neîndoielnică a originalității și unicității. Niciodată n-o să putem vorbi, cu toată bunăvoința, despre stilul lui Petre Ispirescu, de pildă, deși acesta a fost unul din cei mai talentați povestitori români de folclor. Dar stilul lui Creangă este unic, izbitor, particular, alcătuind un univers întreg, închis, inimitabil al operei scriitorului, ca stilul (luat în sensul de totalitatea mijloacelor artei) lui Eminescu și Caragiale.