Eminescu – Prelecțiune susținută la Casa Pogor

I-am auzit, în ultimele luni mai cu seamă, pe unii tineri zicând: „De ce-i așa de mare acest Eminescu? De ce-l socotiți atât de sus? De ce geniul lui vi se pare de neatins? Ar fi bine să-l mitizăm mai puțin și să luăm poate o distanță mai mare față de el”. Și aici am un singur răspuns, firește, și anume, că cine îndrăznește această atitudine, să zicem de biată și sărmană contestare, este o persoană care suferă de ignoranță sau de supraapreciere. Adică, ori nu știi cine este Eminescu – și părerea mea este că trebuie să le acordăm credit, se vede că nu știu cine este Eminescu – ori îți imaginezi că tu ești un posibil rival al lui, ceea ce este de-a dreptul rizibil.

Mitul civilizator european

De fapt, s-au întâlnit două spirite de puteri aproape egale, pentru că geniul eminescian evident depășea chiar noblețea și strălucirea spiritului maiorescian. S-au întâlnit două puteri egale, care și-au pus cu egală dăruire forțele în slujba culturii românești. Amândoi au gândit creator, au direcționat gândirea critică și estetică. Îndeosebi Eminescu – cum îmi spunea un profesor austriac care știa foarte bine românește, căci studiase la Cluj – a modificat aproape toată limba, definitivând structurile limbii literare românești, dând poeziei românești un colorit enorm sporit, chiar o esență care ar fi părut cu neputință înaintea apariției lui. Ei bine, întâlnirea cu Maiorescu și cu Junimea a fost factorul extern care a adăugat viziunii lui Eminescu o gândire complementară.

Eminescu, vocația universală a unei culturi

Viața se încheagă în poezia eminesciană ca experiență integrală marcată printr-o victorie neasemuită a spiritului, a valorilor perene, asupra a tot ceea ce este nefericit, caduc, tranzitoriu în existența omului și poetului. Și valorile expresiei poetice, urmând aceeași traiectorie de obiectivare, se sublimează în faza finală, ajungând la o formă de lapidaritate uimitoare, aproape integral aforistică (vezi versurile „Glossei”, dovadă a fuziunii desăvârșite între gândire poetică și cuvânt, ajungând la nuditatea perfectă, la simplitatea versurilor din „Luceafărul”, la tăcerile care scandează frumoasa „Odă în metru antic”).

În acest sens al desăvârșirii expresiei, Eminescu a făcut un pas gigant înspre poezia modernă, dând un loc de seamă mijloacelor muzicale, sugestive, incantatorii, creatoare ale atmosferei necesare pentru receptarea stării, a sentimentului poetic.

Eminescu

Publicată și tradusă de editurile noastre în cele mai mari tiraje pe care le-a cunoscut la noi vreodată vreun scriitor, opera eminesciană aparține acum integral marelui public al României. Poeții din toate generațiile știu că Eminescu este pentru ei „modelul” în chip absolut, prin tot ce a fost suprema lui angajare în destinul românesc, în istorie și în eternitate, prin realizarea condiției umane integrale, asumate prin răspunderi, suferință și jertfă de sine. Iar dacă vreodată vreun tânăr, din neștiință ori din juvenilă frondă, ar avea impresia că Eminescu și opera sa se află prea sus ori prea departe înapoi, trebuie să-i arătăm, în primul rând, că altitudinea nu înseamnă nici depărtare, nici înstrăinare, ci un plus de certitudine a universalității.