Premise pentru o tipologie

Mărturisim a fi învățat din acele ceasuri de reflecție uneori nedumerită, dar continuu imens admirativă, petrecute asupra paginilor tălmăcite de tânărul intelectual între 18 și 28 de ani, câte ceva din zbaterea unui mare spirit care se caută pe sine în alții, din reacțiile unei minți ardente pentru care întâlnirea cu produsele altor minți notabile: imagini, noțiuni, idei, sisteme filosofice etc., nu constituia decât un prilej întotdeauna binevenit de declanșare explozivă a propriului mod de funcționare. Cu alte cuvinte, întâlnirea cu drumul altuia nu-l determina niciodată pe Eminescu să-l urmeze pe acela, ci îl stârnea și-l propulsa în forță pe drumul său particular, care-l purta însă înspre un orizont neîncetat dezmărginit de întâlnirile hotărâtoare.

Perioada de tranziție. II. Hölderlin

Poet selenar, romanticul român nu-l scoate pe erou din lumea lui uranică, ci-l topește în zonele contrastante ale clar-obscurului, îl întrupează din neptunic (ca înger) și din plutonic (ca demon), făcându-l concret și păstrându-l într-o dramatică inconsistență, între pământ și cer, între înălțimi și adâncimi abisale. Relegat în zone de umbră, Hyperion iese „cu greu” în lumina creată, în lumea muritorilor. Și cele două fețe ale eroului, componente ale unui joc cu implicații filosofice și estetice, ilustrează, după părerea noastră exprimată, în repetate rânduri, oral și în scris, ideea kantiană, a existenței fenomenului, aparență, și a numenului, esență, în oricare obiect supus facultăților noastre cognitive.

Eminescu și Școala din Heidelberg

Întors în țară, după 1874, intrat în publicistică și în politică (poate conservatoare tocmai datorită, în parte, și înrâuririi romantismului heidelbergian), poetul a încercat să schițeze și sugestii, nu spectaculoase nici ostentative, dar solide, așezate, pentru o politică culturală românească sănătoasă, izvorâtă și crescută organic dintr-un trecut curat, de rare forțe creatoare, dintr-o istorie particulară eroică, dintr-o cultură populară genuină și dintr-un tezaur de limbă vie, proaspătă încă, necoruptă. Până târziu, până la sfârșitul carierei, Eminescu avea să-și formuleze statornic părerile și mai ales judecățile de valoare dinăuntrul unei doctrine vădit bine asimilate și adaptate, ca întotdeauna fără excepție, la nevoile culturii naționale.

Eminescu și „Spät’ Romantik”

Între genezele lumilor și sfârșitul lor, între epocile istoriei universale pe care le parcurge (cu predilecție, cele ale Antichității), el introduce axul istoriei și spiritualității naționale, în jurul căruia totul cristalizează, căpătând formă și sunet, întruchipare și expresie, intrând într-un lanț de cauzalități și finalități numai ale sale, cu neputință de rupt prin vreo intervenție, oricât de puternică, din afară.