Avem adânca încredințare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

Eminescu – Viața

Să revenim la virtuțile neamului nostru. Eu, este adevărat, sunt bătrână. Unii spun că sunt bătrână, că sunt depășită cu mult. Firește, sunt depășită de ani. Dar în virtute, în tradiția virtuții nu poți fi! În recunoașterea valorii tradiționale a virtuților nu poți fi niciodată depășit. Aici rămâi pe fundamentul neamului tău. Și acesta este frica de Dumnezeu și rușinea de oameni.

Să nu pierdem verticala

Reintrat în „cumințenia pământului” românesc, Eminescu s-a întors îmbogățit enorm din vagațiile lui (de necuprins încă pentru noi) prin lumea valorilor universale și a articulat, în modul său atât de particular, de original, orizontul culturii noastre cu orizontul valorilor general umane. Și din sinteza atât de rară, poate încă neevaluată la prețul ei real, operată de el între viziunea tradițională și cea de vaste deschideri înspre lume, s-a dedus pentru universul spiritului românesc o valoare în a cărei „eternitate” credem.

Eminescu – Creație și cultură

Între genezele lumilor și sfârșitul lor, între epocile istoriei universale pe care le parcurge (cu predilecție, cele ale Antichității), el introduce axul istoriei și spiritualității naționale, în jurul căruia totul cristalizează, căpătând formă și sunet, întruchipare și expresie, intrând într-un lanț de cauzalități și finalități numai ale sale, cu neputință de rupt prin vreo intervenție, oricât de puternică, din afară.

Eminescu și romantismul german