În perioada 20-24 august s-a desfășurat, la Mănăstirea Putna, a XVII-a ediție a simpozionului anual al Fundației „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Monahia Benedicta”. După oficierea slujbei de Te Deum și a parastasului la mormântul Maicii Benedicta, părintele stareț Melchisedec Velnic a evidențiat în cuvântul de început importanța existenței unui mediu de discuții, în care se dezbat principalele probleme de actualitate în educația românească. Doamna Teodora Stanciu, președinte interimar al Fundației „Credință și Creație”, s-a referit, mai apoi, la titlul și tematica simpozionului. Orizontul culturii române este și trebuie să se reverse peste granițele politice ale statului român și să ajungă peste tot pe unde spiritul energic al românilor se manifestă și se afirmă. Pe lângă aceasta, revenind în plan intern, a surprins un paradox al noilor legi ale educației, care, în cuprinsul lor, nu fac referire aproape deloc (cu una-două excepții) la învățare (cu formele derivate). Cum se poate realiza educația/ formarea unor tineri, dacă aceștia nu învață nimic?

În prima comunicare a colocviului, domnul profesor Ștefan Afloroaei a vorbit despre faptul că  înțelegerea și credința nu se află într-o disjuncție exclusivă, ci se conjugă profund și firesc, întrucât omul trăiește în dinamica unui orizont marcat profund de ambele coordonate. În susținerea acestei teze, a prezentat opiniile a trei învățați creștini. În concepția Fericitului Augustin, învățatul creștin se roagă lui Dumnezeu să-l învețe să creadă. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că înțelegerea a ceea ce ne înconjoară are la bază înțelegerea sinelui, incluzând propriile limite. Dimitrie Cantemir operează cu distincția esențială între înțelegere și cunoaștere. Înțelegerea se poate răsfrânge asupra celor cunoscute sau asupra sinelui.

A urmat domnul profesor Mihai Șleahtițchi, cu o analiză a spiritului creativ românesc, prin prisma raportului dintre două coordonate distincte: indicele de profunzime/adâncime (capacitatea intelectuală de a dezvolta un produs nou, valoros), respectiv cel de suprafață (capacitatea de a exterioriza respectivul produs). Românii au un potențial ridicat de creativitate, comparabil cu cel al americanilor, dar suferă în planul manifestării exterioare. Citat în cadrul prelegerii, filosoful român Constantin-Rădulescu Motru numea și explicita, în lucrarea sa Psihologia poporului român, cele trei defecte ale românilor, care îi plasează adeseori în imposibilitatea de a-și valorifica sau etala calitățile. În primul rând, individualismul sufletului românesc, care îl încorsetează pe român din și în „interior”, ulterior neperseverența, respectiv nedisciplinarea în munca începută.

Domnul Profesor Virgil Ciomoș a realizat o paralelă între Lucian Blaga și Martin Heidegger, ca filosofi reprezentativi pentru gândirea est-, respectiv vest-europeană. Pornind de la conceptul de „destrucție”, Heidegger propune două forme de gândire: gândirea calculatoare (de obiectivizare a lucrurilor), respectiv cea meditativă (de non-obiectivizare). Această perspectivă este corelată viziunii blagiene asupra cunoașterii care consacră, în antiteză, cunoașterea paradisiacă ce se răsfrânge asupra concretului, tangibilului, descifrabilului, respectiv cunoașterea luciferică, privită ca agent al potențării misterului în lume.

Într-o interpretare caracterizată de expresivitate și elocință artistică, maestrul Constantin Chiriac a rememorat câteva fragmente din opera lui Emil Cioran ce vizează relația dintre conștiința europeană și cea națională. Naționalismul impune per seo autolimitare, o repugnare a ideii de absolut, întrucât soarta individului ajunge să se confunde cu aceea a națiunii. Naționalismul are la bază nevoia exasperată a națiunilor de a se individualiza, izvorâtă dintr-un instinct primar. Comunitatea spiritual-culturală a Europei se află în fața unei provocări existențiale de a reuni mentalități divergente și culturi diferite. O conștiință universală nu se creează după principiul forței, fiindcă astfel ar aluneca spre o formă incontrolabilă de imperialism.

Ziua a doua a Colocviului a debutat cu prelegerea doamnei profesoare Lucia Cifor referitoare la valențe de interpretare ale operei eminesciene inspirate din tradiția patristică. Eminescu a fost profund influențat de teologia creștin-orientală, chiar dacă unii eminescologi au ales să ignore sau să minimalizeze aceste influențe în opera poetului național. A-l citi pe Eminescu într-o cheie spiritual-creștină nu constituie o abordare cu nimic ieșită din comun dacă avem în vedere chiar una dintre opiniile poetului care considera că doar limba sfântă, strămoșească, care păstrează totodată o vitalitate intrinsecă, este aptă pentru a putea deveni lirism. Doamna profesoară propune alegoreza ca formulă biblică de exegeză consacrată în Evul Mediu. Astfel, Luceafărul poate fi privit ca o replică eminesciană la problematica întrupării.

Domnul profesor Dan Mohanu a vorbit despre modul în care a fost înțeles conceptul de restaurare în spațiul românesc, pornind de la un citat: „Românii o iau mereu de la capăt cu aerul că nu s-a întâmplat nimic înainte”. Pe parcursul prezentării a invocat personalitatea francezului André Lecomte du Noüy, devenit membru de onoare al Academiei Române și un reper în ceea ce privește restaurarea monumentelor românești, întrucât de al său nume se leagă și refacerea, între 1890 și 1904, a Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, ctitorie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Du Noüy constată, de asemenea, într-una dintre scrierile sale că între a conserva și a restaura un monument istoric există deosebiri fundamentale, restaurarea, chiar dacă vizează redarea destinației inițiale a unui bun, fiind mai permisivă din unele puncte de vedere.

Despre amestecul dintre stilurile iluminist, respectiv tradițional reflectat în conținutul romanului Răgazurile lui Filotheos aparținând domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat a vorbit profesorul Ioan-Alexandru Tofan. Romanul prezintă un grup de persoane care poartă discuții pe diverse teme, pe străzile Constantinopolului sau în alte locații din oraș. Relația omului cu divinitatea se fundamentează pe rațiunea izvorâtă din înțelepciune. De asemenea, este descrisă tipologia conducătorului luminat, aflat în opoziție cu Principele machiavelic. Astfel, un principe luminat trebuie să găsească un echilibru în relația cu supușii săi, arătând milă față de aceștia și inspirându-le, totodată, teamă și respect. Prin faptele lui, principele poate accede la nemurire.

Comunicarea profesorului Adrian-Silvan Ionescu a fost dedicată corneciului bucovinean – recipient confecționat din lemn, corn sau metal pentru păstrarea pulberii de arme. Huțanul Petru Marocico, meșteșugar din Ulma, este unul dintre ultimii meșteri care se ocupă de prelucrarea unor astfel de instrumente. Considerate în prezent piese cu valoare istorico-artistică, cornecele aveau anumite simboluri particulare, în funcție de regiunea în care acestea erau confecționate. Corneciul bucovinean prezenta ca semne distinctive o rozetă centrală – simbol solar, trei flori stilizate de lalea și o excrescență între cele două picioare ale corneciului.

În 2023, se împlinesc 350 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir, primul spirit enciclopedic din spațiul românesc. Cu acest prilej, profesorul Eugen Munteanu a vorbit despre Descriptio Moldaviae, lucrare de referință, elaborată de Dimitrie Cantemir la cererea Academiei din Berlin, în care este descrisă Moldova într-o manieră exhaustivă, pornind de la aspectele politico-administrative și încheind cu cele geografice sau etno-lingvistice. Manuscrisul original a fost redactat în limba latină, fiind publicat în anul 1716. Prima ediție în limba română a lucrării a apărut în 1825, fiind tradusă din limba germană.

În prelegerea sa despre formare, informare și deformare, profesorul Sorin Lavric a plecat de la una dintre tezele filosofului român Constantin Noica. Fiecare om poartă un întreg unitar, întrucât reușește să fie depozitar al unor stihii ontologice: credința, etnia, limba, rasa. Ca întreg care închide aceste stihii, omul se deschide către ceilalți, împărțind din aceste stihii fără ca întregul să se diminueze. Formarea înseamnă deschiderea către lume și presupune trei faze: recunoașterea dobândită în societate care atestă nivelul de formare atins, dezvoltarea unui stil propriu, inconfundabil și smerenia ca răspuns la reacția societății. În decursul formării lor, tinerii, mai ales, se pot confrunta cu o serie de pericole: plafonarea (viața te poate înghiți dacă alegi o formă de împlinire imediată), infatuarea (neputința de a scăpa de obsesia propriei persoane), respectiv „cutia de rezonanță” a universului ideatic în care trăim (aderarea la o serie de ideologii nocive, extremiste sau încărcarea vieții cu pseudoștiri, cancanuri).

Cercetătorul George Neagoe s-a referit în lucrarea prezentată la goana omniprezentă din mediul academic de a publica articole în reviste internaționale de renume, realizând o paralelă cu un episod din romanul Enigma Otiliei, în care protagonistul Felix află de la unul dintre profesorii săi că un articol de-al său a fost publicat într-un jurnal francez de neurologie. În contrast cu firea celorlalte personaje, Felix dobândește o satisfacție profesională (și personală) deosebită, pe care ceilalți din casa lui Costache Giurgiuveanu, avizi după câștigurile materiale, nu au capacitatea de a o înțelege. Digitalizarea literaturii academice este de natură a spori și mai mult această cursă încrâncenată în a avea un număr cât mai mare de articole publicate în reviste indexate internațional.

Prezentarea părintelui Mihail Daniliuc a fost dedicată autorului Mihail Sadoveanu, mai exact, felului în care evlavia pentru valorile creștine și viața monahală i-au modelat mare parte dintre operele sale. Chiar dacă acesta a fost implicat în viața politică din România comunistă, scriitorul nu a scăpat de filtrul cenzurii comuniste în ceea ce privește cărțile sale cu specific religios. În încercarea de a dobândi reîmpăcarea cu valorile Bisericii strămoșești, Sadoveanu s-a apropiat de Schitul Vovidenia, petrecându-și aici o parte din viață. Perioada trăită în mijlocul obștii schitului i-a servit drept prilej de înduhovnicire (se spune că memorase psalmii Vecerniei, pe care îi rostea mereu), dar și de sursă de inspirație pentru unele dintre romanele sale, în care a integrat întâmplări din viața monahală, precum Demonul tinereții, Vremuri de bejenie, Cântecul mioarei sau Oameni și locuri.

Profesor Gheorghiță Geană a reinterpretat metaforic un concept teologic eronat, apocatastaza, aplicându-l la unele etape din istoria poporului român.

Cercetătoarea Cristina Cojocaru a prezentat în prelegerea susținută principalele faze ale evoluției școlii românești de pictură bisericească, evidențiind trei etape majore: perioada neinstituționalizată (Școala de la Hurezi, reprezentanți – Pârvu Mutu și Radu Zugravu), perioada marii revelații (primele forme de învățământ instituționalizat – Școala de la Argeș și de la Buzău), respectiv perioada modernă (formarea Academiilor de Arte Frumoase de la Iași și București).

Se spune adesea că Descartes înseamnă Franța, însă conferențiarul Cristian Moisuc a ales să-l prezinte pe Descartes dintr-o perspectivă diferită, și anume aceea a filosofului expatriat, care ținea mai departe legătura cu apropiații rămași în Franța, după cum ne relevă bogata sa corespondență. Descartes a emigrat în Țările de Jos nu datorită aroganței filosofice sau a mizantropiei, ci din nevoia de liniște și tihnă pentru a putea întreține rutina unui filosof alcătuită, în principal, din meditație și scris. Morala provizorie, concept enunțat și în titlul comunicării, nu se referă la o serie de comandamente morale cu valoare temporară, ci servește la adoptarea unor decizii curente, care nu permit decantarea acestora apriori într-o metafizică rațională.

Părintele Gherasim Soca a ales drept subiect diaspora română și formule în care se propagă cultura și spiritualitatea românească dincolo de granițe, în state precum Franța sau Canada. Un model de succes este considerat proiectul Școlii Junimea Română din Montreal, un after school de weekend, cu o vechime de douăsprezece ani, care urmărește să ajute copiii românilor din Canada să se integreze prin cursuri de matematică, limba engleză și franceză, respectiv să nu-și uite rădăcinile, însemnând limba, tradițiile și neamul.

În această ediție, a avut loc o masă rotundă dedicată pictorului Paul Gherasim, cel care a întemeiat Grupul Prolog, împreună cu Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv şi Constantin Flondor. Prolog, spunea Părintele Dumitru Stăniloae, înseamnă, în limba greacă, primul cuvânt. Fiecare pictură sau colecție de picturi constituie un început în pătrunderea puterii şi gândirii creatoare a lui Dumnezeu cel infinit, [deoarece] nimic nu este fără Dumnezeu. Criticul de artă Oliv Mircea a rememorat două episoade cu prilejul cărora a avut ocazia să-l cunoască mai bine pe pictor. În primul rând, cu prilejul marii expoziții din 2005 ce a fost organizată la Palatul Mogoșoaia. Se deslușeau în chipul pictorului, mai ales pentru cei care avuseseră ocazia să-l mai fi întâlnit, bunătatea, sinceritatea, claritatea, dublate de severitatea, buna rânduială și conștiința permanent trează cu privire la mesajele pe care alege să le transmită prin operele sale. Mai apoi, în perioada premergătoare publicării primului catalog cuprinzând lucrări ale lui Paul Gherasim, criticul evocă minuțiozitatea și grija pentru detalii ale pictorului, care se interesa de cât de voluminos poate fi catalogul, ce tipuri de hârtie există, care este cea mai bună tipografie și, ulterior, care se cuvenea a fi ordinea de citire în care urmau să fie așezate creațiile în catalog. Paul Gherasim nu își numea, cu toate acestea, operele creații, întrucât atributul creator îi aparține, prin excelență, lui Dumnezeu. Paul Gherasim considera că arta este bucuria de a fi împreună întru cuvânt și în armonie.

Ziua a treia a debutat cu prelegerea profesoarei Ioana Beldiman dedicată gravorului Gabriel Popescu, unul dintre primii gravori români formați în cadrul Școlii de Arte Frumoase de la Paris, locația academică cea mai prestigioasă în domeniu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tocmai de aceea, procesul de admitere era unul destul de sinuos, mai ales pentru studenții din alte țări, care trebuiau să prezinte o recomandare din partea reprezentantului diplomatic al statului de proveniență în Franța, dar și din partea unui artist consacrat. Fiindcă exista și un criteriu al vârstei, Gabriel Popescu nu a putut fi acceptat decât ca student străin, deoarece împlinea 30 de ani în cursul studiilor. De notat este și faptul că, după terminarea studiilor, Gabriel Popescu a fost angajat ca gravor al fabricii de timbre din București, pe care a avut grijă să o doteze cu echipamente moderne produse în Franța.

Adrian Muraru a analizat, succint, Imnul Heruvic, care datează din secolul al VI-lea, ca element liturgic. În spațiul românesc, cântarea este menționată pentru prima dată în Liturghierul lui Coresi, însă nu este tradusă. Prima traducere datează abia din 1679, aceasta regăsindu-se în Liturghierul de la Iași publicat de Mitropolitul Dosoftei. În versul de început Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim, termenul închipiuim se traduce, în fapt, prin a reprezenta, a sta drept, și nu prin sensul comun dobândit în prezent de acest cuvânt, de a proiecta, a-și imagina.

Considerând că inclusiv în textele ce zugrăvesc lumea în cele mai decadente, desacralizate forme, se pot regăsi adevărate indicii, simboluri ascunse ale credinței, preotul Ioan Pintea a dedicat prelegerea sa prozatorului Mateiu Caragiale și ediției bibliofilice a romanului său Craii de Curte-Veche, apărută în 1945. Printre cei care s-au arătat impresionați de acest roman se numără și Nicolae Steinhardt, care se declara îndrăgostit de această carte, care [prin] strălucirea ei mereu mai explozivă, [prin] diamantina refracție pe care întunericul o acuză, [rămâne] o capodoperă a literaturii noastre. Relevantă pentru această ediție este și ilustrația ce însoțește textul romanului, realizată de artistul plastic George Tomaziu care a văzut în Mateiu Caragiale ultimul mare scriitor bizantin. Subiectul prelegerii a provocat dezbateri aprinse vizând relația dintre estetică și morală și în ce măsură calitatea unei opere literare este sau nu influențată de asumarea de către autor a unei axe morale de la care își propune să nu se abată pe parcursul operei.

Doamna profesor Maria Șleahtițchi a evidențiat în comunicarea sa prietenia literară dintre doi autori consacrați de o parte și de cealaltă a Prutului: Pavel Boțu, respectiv Nichita Stănescu. În 1976, cu prilejul zilelor literaturii sovietice desfășurate în RSS Moldovenească, Nichita Stănescu a fost invitat la Chișinău alături de alți oaspeți-participanți din lagărul socialist. Pavel Boțu ocupa la acea vreme funcția de Președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Dincolo de cadrul formal care a prilejuit întâlnirea, pe cei doi autori îi lega o strânsă prietenie, observând autografele sub forma unor scurte poeme pe care aceștia și le-au adresat. Printre obiectivele vizitate de Nichita Stănescu în cadrul vizitei sale s-au numărat casa-muzeu Alecu Donici sau Filarmonica din Chișinău, unde a fost organizat un recital de poezie impresionant, dar totuși prea scurt pentru cei prezenți, care s-ar fi așteptat ca Nichita să citească și Elegia a unsprezecea.

Într-o dictatură, arta, în general, și literatura, în particular, capătă un rol formator și compensator, întrucât facilitează evadarea din conformismul cotidian care dictează cursul vieții. De la această idee a pornit și scriitorul Adrian G. Romila care a ținut o prelegere despre Radu Tudoran, care, prin romanele sale, a reușit să găsească o formulă de a eluda și critica un regim totaliatar, dar și de a-și refula dorința avidă de a călători. Înrolat inițial în armată, acesta își dă demisia în 1938, înaintea celei de-a doua conflagrații mondiale. Radu Tudoran a fost fascinat de călătoriile pe apă și de largul mării, întrucât acestea aveau capacitatea de a exprima cel mai bine fantasma libertății și a nemărginirii. Acest fapt este observabil în romanele sale – Un port la răsărit, respectiv Toate pânzele sus!, în care apa este considerată ca fiind graniță între civilizații sau un spațiu ce permite înaintarea spre nemărginire.

Doamna conferențiar Cristina Paladian a vorbit despre particularitățile metricii în poezia eminesciană, corelând numeroasele aspecte tehnice cu stările și temele pe care poetul intenționează să le dezvolte și transmită. Fiecare metru are sufletul său, întrucât mișcarea sonoră a metrului este asemănătoare vibrației sufletului. Chiar dacă s-a încercat operarea cu o serie de clasificări ce asociază unui anumit tip de ritm o stare poetică sau o temă, astfel de abordări rigide limitează creativitatea poetului, care are deplina libertate de a opta pentru acel ritm care se mulează cel mai bine pe gândurile sale și pe ceea ce dorește să exteriorizeze cu cititorii.

Doamna academician Alexandrina Cernov s-a referit în prezentarea sa la intelectualitatea bucovineană și la rolul jucat de aceasta în păstrarea identității naționale, dar și în trasarea principalelor linii de modernizare cu privire la Principatele Române, devenite ulterior România. În acest sens, evocă rolul lui I.G. Sbiera, care l-a avut profesor la Gimnaziul de Stat din Cernăuți pe Aron Pumnul și ulterior l-a suplinit pe acesta. Dat fiind faptul că învățământul se desfășura preponderent în limba germană, acesta menționa că îi era dificil să învețe mereu texte în limba germană, pe care uneori nu reușea să le înțeleagă în totalitate, iar cele mai frustrante situații erau atunci când unii profesori, chiar dacă înțelegeau limba română, refuzau să comunice în această limbă. Aceste experiențe nu au zădărnicit aspirațiile fruntașilor români care înființau în 1866, la Cernăuți, Societatea pentru Literatură și Cultură Română, care urma să scoată și o publicație periodică intitulată Foaia Societății. Revista a inclus, de-a lungul timpului, numeroase articole științifice aparținând unor personalități culturale provenind din această zonă, cu privire la controverse, dar și direcții de înnoire ale limbii române literare. Nu este, de asemenea, de neglijat rolul familiei Hurmuzachi, care găzduind pe moșia de la Cernăuca revoluționarii pașoptiști din Moldova, deveneau astfel părtași la elaborarea celor mai îndrăznețe proiecte de reformă în funcție de care generația pașoptiștilor avea să se ghideze.

Regizoarea Cristina Chirvasie a prezentat un film axat pe lumea contemporană și pericolul dezrădăcinării asociat acesteia. Cel mai adesea, aceia care aleg să plece sunt nevoiți să facă adesea compromisuri, adoptând un alt stil de viață, second-hand (care nu le aparține), în încercarea de a se integra în cadrul noilor comunități. Una dintre personalitățile intervievate, dr. Raluca Prelipceanu, consideră că mentalitatea ne trage adesea în jos, întrucât, chiar dacă regimul comunist s-a prăbușit, România a rămas în mentalul multora tot ca un spațiu al eșecului. Doamna academician Sabina Ispas atrage atenția asupra pericolului alterării valorilor naționale, ceea ce ne aduce pe toți în fața unei crize existențiale, pe care trebuie să o contracarăm cu hotârâre și luciditate.

Consacratul arhitect Alexandru Beldiman a vorbit despre unul dintre cele mai grandioase proiecte pe care le-a coordonat, și anume restaurarea Ansamblului vinicol AVINCIS-Dobrușa, deținut de renumitul avocat Valeriu Stoica. Probabil că orice descriere textuală, oricât de fidel ar încerca să redea întregul complex este de prisos, în absența unei vizite personale sau măcar a unor fotografii. Tocmai de aceea impresiile domnului Beldiman legate de întregul proiect de restaurare a acestui conac în stil neoromânesc merită să fie cunoscute. În cadrul prelegerii ținute, acesta a ținut să evidențieze trei aspecte care l-au impresionat: farmecul locului, fiind prima lucrare desfășurată „la țară”, ineditul subiectului, pe lângă conacul propriu-zis, acesta includea și o cramă impresionantă, respectiv posibilitatea de a întâlni un cocontractant aparte, în persoana domnului profesor și avocat Valeriu Stoica.

Domnul Academician Ion Pop a ținut o prelegere despre tendințe actuale în poezia românească. Odată cu perioada postbelică, poezia a început să ocupe o poziție relativ marginală în rândul genurilor literare preferate în rândul publicului larg, iar poezia părea să moară de prea multă poezie. În fața acestei urgențe existențiale, generații de autori, precum optzeciștii, echinoxiști sau chiar douamiizeciștii au încercat coborârea în stradă a discursului poetic prin simplificarea până la colocvial a limbajului poetic. Generația tânără răzbate cu greu în prezent, într-o lume redusă la simțurile elementare prin spectacolul mediatic grotesc și care promovează o împlinire imediată. Limbajul curent este asaltat de americansime mai mult sau mai puțin de neînlocuit și de termeni de specialitate, pentru care vorbitorii nici nu se mai străduiesc să găsească echivalenți lingvistici în limba română.

Domnul Scriitor Adrian Alui Gheorghe a avut onoarea de a încheia seria prelegerilor din cadrul Colocviului desfășurat în acest an, cu un text memorabil în care descrie experiențele trăite ca membru al delegației conduse de părintele stareț Melchisedec în călătoria misionară pe pământ american, ce a avut loc în luna mai a.c.. În ce măsură visul american mai corespunde așteptărilor celor care, din toate colțurile lumii, se aventurează încă pe acest pământ al făgăduinței în scopul îndeplinirii propriilor idealuri, este cu siguranță, o întrebare ce nu poate cunoaște răspunsuri netrecute prin filtrul subiectivității fiecăruia. Ceea ce poate fi însă analizat este societatea americană, ce păstrează în structura sa o profundă amprentă creștină. În raport cu un Occident European aflat la vârsta, pare-se, la vârsta anchilozării spirituale, America a rămas creștină atât în sondaje, cât și în practica religioasă: 80% din populația SUA se declară creștină, 2 din 3 americani se consideră credincioși, iar 7 din 10 frecventează regulat slujbele religioase. Mai mult decât atât, în ce privește comunitatea românească, aceasta percepe atașamentul față de valorile creștin-ortodoxe ca pe o fărâmă din ceea numesc ei acasă. Confruntați fiind în prezent cu provocările unei lumi din ce în ce mai globalizate și secularizate, poate că ar trebui reactualizate valorile noastre comune și similaritățile cultural-spirituale care, fără a impune o uniformizare totală și forțată, pot totuși acționa drept coagulant în fața provocărilor comune în plan politic-social-ideologic.

Lucrările Colocviului au fost închise de părintele stareț Melchisedec care, în final, a ținut să mulțumească celor prezenți și să aducă aminte de faptul că, în 2026, se vor împlini 20 de ani de la trecerea la cele veșnice a Maicii Benedicta, motiv pentru care noi toți cei implicați suntem datori să ne jertfim mai mult pentru păstrarea memoriei sale, prin promovarea activității desfășurate în slujba culturii române.